Personalitati

Cea mai cunoscuta personalitate a acestei regiuni este Eremia Grigorescu (1863 – 1919). Nascut la 28 noiembrie 1863, Gen. Eremia Grigorescu a fost atras de cariera militara inca de tanar, si din 1882 i se dedica cu trup si suflet, urcand treapta cu treapta ierarahia militara pana la gradul de general.

In Primul Razboi Mondial, la Marasesti, i se incredinteaza comanda trupelor, intrand in istoria romanilor ca nemuritor. Deviza sa „Pe aici nu se trece!” l-a dus pe generalul german Mackensen la dezastru („Marasestii fu mormantul iluziilor germane”, avea sa scrie Eremia Grigorescu la 7 august 1917, intr-un ordin de zi)

Ordinele de operatii militare din 27,28 şi 30 iulie 1917 sunt insa edificatoare:

„Din acest moment sunt numit comandant al Armatei 1. Iau comanda in conditiuni exceptional de grele si de mare raspundere pentru tara. Va rog sa-mi dati ascultare deplina si fac apel calduros la patriotismul dumneavoastra si la eroismul dumneavoastra pentru a stavili ofensiva dusmana si vom stavili-o. De rezistenta si vointa noastra a tuturor, de la soldat si pana la mine, depinde soarta Moldovei si existenta neamului romanesc. Armata noastra joaca un rol hotarator in aceasta batalie.” (General Eremia Grigorescu, comandant al Armatei 1, 30 iulie 1917)

„Reamintesc tuturor ostasilor acestui corp de armata, de la general si pana la ostas, ca izbanda nu se obtine sigur decat atacand cu hotararea de a face orice sacrificiu, caci nu numai dusmanul, dar chiar moartea se da in laturi din fata aceluia care ataca cu hotarare. tara si intreg neamul romanesc se gasesc la o cotitura periculoasa in drumul vietii lor si scaparea nu o poate astepta decat de la spiritul de sacrificiu si abnegatie a acelora chemati sa apere tara si onoarea drapelului.” (General Eremia Grigorescu, Ordin de operatii din 27-28 iulie 1917, zona Cosmesti)

Putini stiu insa faptul ca artizanul bataliilor de atunci s-a bucurat de cea mai inalta apreciere a imparatului Japoniei. Acesta i-a trimis o solie din partea nebiruitilor fii ai Soarelui, rugindu-l sa primeasca in dar sabia imperiala a Japoniei, cu emotionanta dedicatie: „Voi sunteti aceia care scrieti istoria tarii”… Dupa moartea prematura a marelui erou, sabia imperiala si cea de serviciu a generalului Eremia Grigorescu au fost incredintate de catre sotia acestuia scriitorului Mihail Sadoveanu, care nutrea o mare admiratie fata de general. Dupa moartea lui Sadoveanu, in noiembrie 1961, Valeria Sadoveanu inapoiaza cele doua arme fiului generalului Grigorescu, Dan Eremia, care la citeva zile dupa aceasta le doneaza Muzeului Militar Central. Dar, acolo se afla si o alta sabie a generalului, de care intelectualitatea romana trebuie sa-si aminteasca…

Dupa Pacea de la Buftea, zilele fierbinti ale verii lui 1917 il gaseau pe generalul Grigrescu in fruntea Ministerului de Razboi, iar un grup de fosti profesori ai generalului care a studiat la Universitatea din Iasi au constituit un grup de initiativa pentru a confectiona o sabie de onoare care sa-l recompenseze pe „eroul de azi si studentul de ieri”, in ideea reluarii luptei pentru reintregirea nationala. Printre initiatorii actiunii s-au numarat A.D. Xenopol, Petru Poni, Constantin Climescu, Xenofon Gheorghiu, dr. E. Riegler si Constantin Thiron, iar la 11 noiembrie 1918 Aula Universitatii din Iasi a devenit neincapatoare. La ce remonia inminarii sabiei au participat membrii guvernului si corpului diplomatic, personalitati militare si culturale, profesori si studenti. Atunci, profesorul Petru Poni – presedintele Academiei Romane si ministru al Instructiei a inminat sabia – o capodopera de arta, de care era prins dragonul cu panglica Ordinului „Mihai Viteazul”.

Poetul Grigore Hagiu (1933 – 1985) s-a nascut la Tirgu Bujor. A fost un poet roman, din generatia antiproletcultista a resurectiei si paradoxismului.

Liceean fiind, debuteaza in anul 1950, cu poeme in spiritul epocii proletcultiste, in revista Tanarul scriitor. In 1952, este absolvent al unui liceu din Galati, urmand in aceiasi ani scolari stalinisti (1952–1954) cursurile Institutului de Cinematografie din Bucuresti, cursuri abandonate, spre a se inscrie, in 1955, la Facultatea de Filologie, Universitatea din Bucuresti.

A fost redactor la diferite ziare si reviste: Drum nou, Luceafarul etc.

Dupa debutul editorial cu Autoportret in august (Bucuresti, Editura pentru Literatura, 1962), Grigore Hagiu publica urmatoarele volume de versuri:

Continentele ascunse (Bucuresti, Editura pentru Literatura, 1965).

De dragoste de tara (Bucuresti, Editura Tine¬retului, 1967).

Sfera ganditoare (Bucuresti, Editura pentru Literatura, 1967).

Noblete de stirpe (Bucuresti, Editura Tineretului, 1969).

Spatiile somnului (Bucuresti, Editura pen¬tru Literatura, 1969).

Nostalgica triada (Bucuresti, Editura Eminescu, 1970).

Cantece de stema (Editura Militara, 1971).

Miazanoaptea miresmelor (Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1973).

Zenit de anotimpuri (Bucuresti, Editura Eminescu, 1974).

Sarbatorile anului (Bucuresti, Editura Militara, 1975).

Descantece de gravitatie (Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1977).

Sonete (Bucuresti, Editura Eminescu, 1978).

Alte sonete (Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1983).

Poezia lui Grigore Hagiu se releva – dupa cum subliniaza criticul / istoricul literar Ion Pachia Tatomirescu – in perimetrul unui „modernism bine temperat”. Ca mai toti colegii de generatie, Grigore Hagiu e constient de faptul ca poezia inseamna scriere cu „creta” propriului ens pe tabla-cer, jertfire a sinelui, „autoinsicriere” si pregatire pentru sublimul turnir din privelistea fiintei (TGrp, 387): „N-am sa pot fi niciodata / mai drept / si mai frumos decat un scaun / (…) / si mai impietrit decat o coasa / mai zvelt / si mai melodios decat o vasla / mai economic / si mai adunat decat o barda / (…) / sunt lucrurile / chipurile mele impietrite / mai palide si mai incete / durata lor ce ma conserva / am vreme lunga sa le pot privi / pentru secunda-n care ma voi vedea / incremenit / pe mine insumi / si-acea secunda / nespusa nimanui de nimeni / ma va sparge hotarat / cand trupul retezat de viata / pe sine insusi se contempla / si dovedindu-se el cel mai puternic / resoarbe inapoi tot ce-a vazut… „(HSfer, 72).

Grigore Hagiu este un creator de veritabile simfonii poematice, tot o simfonie fiind si suita de poeme turnate in forma fixa, „Sonete”, volum publicat in 1978, despre care Victor Felea consemneaza: „Cele o suta unul sonete se constituie intr-un mare poem unitar, fara ca bucatile, considerate separate, sa-si piarda relieful propriu, un superb poem dedicat realitatilor tangibile si intangibile ale tarii. El urmareste intr-un aranjament cu discretie intocmit, natura si pamantul romanesc sub iluminarile tuturor anotimpurilor, celebrand totodata, in chipul cel mai firesc, elementele noi, de civilizatie moderna, care au imbogatit peisajul nostru sau rostindu-si cu un patos retinut dar cu atat mai convingator, increderea in oamenii uriasului efort colectiv. Dar „poemul” nu se opreste numai la atmosfera si la aspectele prezentului, ci inglobeaza cu aceeasi naturalete si spatiul eroic al trecutului, prin evocarea catorva din cele mai reprezentative si mai atasante figuri ale istoriei noastre. in acest fel tabloul poetic primeste toate dimensiunile ne¬cesare si, fara sa aiba caracterul unei fresce sau dinamismul desfasurarilor epopeice, el iti transmite cu limpezime, cu o blanda si ferma forta de penetranta sentimentul plenitudinar al patriei:” Pogor in mine insumi linistit, / spre-adancurile calme de-mplinit, / spre intruparea mea cea mai curata. // si parca spal un aur limpezit / subt ploi inalte care s-au pornit / din sanctuare dacice de piatra.” (FApa, 72).